Gheorghe DUCA, academician

2011-07-14

Din când în când, omul încearcă să facă totalurile activităţii sale fie pentru o anumită perioadă de timp, fie pentru existenţa sa în general. Vorbind despre domnul acad. Gheorghe Duca, suntem de părerea că e încă devreme a contabiliza activitatea lui luată în ansamblu, din care considerente vom insista în cele ce urmează doar asupra unor aspecte din activitatea sa de până în prezent. Mai întâi ar fi necesar să reţinem că personalitatea domnului acad. Gheorghe Duca poate fi prezentată din cele mai variate perspective: Duca – om de ştiinţă de importanţă internaţională, Duca – chimist, Duca – profesor, Duca – îndrumător şi conducător ştiinţific, Duca – iniţiator, coautor şi promotor al Codului cu privire la ştiinţă şi inovare al Republicii Moldova, Duca – manager, adică organizator şi conducător al ştiinţei din Republica Moldova, Duca – om politic etc., etc., aceasta fiind seria incompletă de calificative care pot fi atribuite Domniei Sale la o examinare fugară a activităţii lui. Aşadar, întrucât prezentarea omagială a dlui Gh. Duca necesită examinarea unui vast spectru de aspecte ale activităţii sale, iar competenţele noastre în probleme de chimie, ecologie etc. sunt, eufemistic vorbind, reduse, în cele ce urmează vom stărui doar asupra unora dintre acestea şi anume: Duca – om al cetăţii, adică omul antrenat plenar în viaţa societăţii noastre, şi Duca – manager al ştiinţei din Republica Moldova.

Deşi se susţine că românul s-a născut poet, în egală măsură putem admite că românul s-a născut om politic. Totuşi în cazul domnului Gheorghe Duca nu am putea admite că politica ar fi un prilej de ascensiune ierarhică, ci mai curând o necesitate rezultată din conştiinţa că el ar putea face o politică mai eficientă în raport cu alţii. De altfel, Gheorghe Duca, ca şi toţi cei care au mai rămas conştienţi, corecţi şi incoruptibili din pleiada celor angajaţi în realizarea unor reforme sociale şi economice autentice în vederea asigurării unei prosperităţi veritabile celor mulţi din această parte de ţară blestemată să încapă în mâinile veşnicilor oportunişti, veşnicilor spoliatori, veşnicilor căţărători, veşnicilor „patrihoţi”, continuă să creadă sincer că se poate practica o politică onestă în scopul garantării unei bunăstări reale pentru majoritatea populaţiei basarabene. Din aceste considerente, Domnia Sa, ca om al cetăţii, a ajuns să conştientizeze, cu profundă tristeţe, că basarabenii au intrat într-o apatie letargică, un fel de conciliere cu situaţia care amorţeşte fals sentimentele tot mai evidente de frustrare, pe fondul recrudescenţei fără precedent a nivelului de trai din ultimii ani şi pe fondul prosperării falşilor politicieni cu demagogia lor ideologizantă de sorginte străină spiritului şi tradiţiilor noastre naţionale. Totodată, el perseverează în ideea de echitate mai ales în societatea noastră în care, pentru o bună parte a populaţiei basarabene primează nostalgia după „trecutul glorios”, după epoca bolşevică, aceste imagini fiind readuse în conştiinţa ei de promisiunile fanteziste ale partidelor de stânga cu mintea lor afectată grav de virusul malign al spiritului revanşard al veneraţiei pentru epoca sovietică cu ai ei „cârmaci” în frunte, nostalgia respectivă revenind cu neruşinare în forţă propulsată atomic de noii corifei ai comunismului deghizaţi în articole vestimentare de esenţă neocomunistă. Mai mult, el este conştient de faptul că astăzi cei mai compromişi indivizi în trecutul comunist au devenit parlamentari, miniştri, oameni de stat, oameni de afaceri şi activişti în diferite partide şi că aceste lichele de profitori politici şi financiari în imensa lor neruşinare amuţesc orice glas al raţiunii, inhibă conştiinţa noastră, scârbesc forul nostru interior, produc aversiune pentru viaţa plină de saltimbanci şi de escroci, de aceea a încercat să demonstreze că poate fi promovată o politică corectă, onestă atât în structurile parlamentare, cât şi în cele guvernamentale şi de afaceri, dovadă elocventă servind activitatea sa în calitate de preşedinte al Comisiei parlamentare pentru cultură, ştiinţă, învăţământ şi mijloace de informare în masă (1998-2001), de ministru al ecologiei, construcţiilor şi dezvoltării teritoriului (2001–2004) şi de preşedinte al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (5 februarie 2004, reales în această funcţie la 21 februarie 2008). Toate acestea, în opinia noastră, sunt motivele care l-au determinat pe dl Gheorghe Duca să renunţe parţial la profesorat şi să se antreneze în viaţa publică şi de stat.

Aşa cum am afirmat anterior, al doilea aspect al activităţii academicianului Gheorghe Duca asupra căruia am vrea să insistăm în mod special aici este cel care se referă la Duca – manager. Se ştie că răsturnările istorice veritabile nu sunt acelea care uimesc prin amploarea şi violenţa lor, aşa cum a fost, să zicem, lovitura de stat din octombrie 1917, organizată, dirijată şi realizată de ilustrul regizor al dictaturii Vladimir Lenin. Singurele schimbări importante, de unde decurge reînnoirea civilizaţiei, au loc în opinii, concepţii şi credinţe. Justeţea acestei afirmaţii este susţinută cu lux de probe indiscutabile de activitatea managerială a dlui Gh. Duca. În această ordine de idei amintim că, în opinia partidelor de orice orientare ideologică şi politică, intelectualitatea este considerată a fi o categorie socială turbulentă, insubordonabilă, cu reacţii imprevizibile, cu o mentalitate supărător de liberală, creând o presiune puternică – nu numai prin mass-media şi luări de cuvânt în public, ci şi prin ceea ce în trecutul apropiat tovarăşii numeau „munca de la om la om”, din care cauză guvernanţii dintotdeauna fac tot ce se poate pentru a discredita intelectualii. Astfel, rând de rând s-a spus şi se mai spune că intelectualii sunt „vânduţi străinătăţii”, „bolnavi psihici”, „responsabili de starea catastrofală din economie”, „vinovaţi de lipsa sau de scumpirea carburanţilor, de nivelul scăzut de viaţă al populaţiei prin revenirea la grafia latină şi limba română” etc. şi încă în multe alte feluri, de pildă, intelectualii sunt calificaţi drept oameni cărora nu le place munca pentru că, în opinia aleşilor poporului, numai cei care nu cer nimic, dând orbeşte ascultare cârmacilor, sunt cu adevărat merituoşi. Mai mult, în fiecare seară, unele canale TV (NIT, bunăoară) ne aduc pe micul ecran feţele buhăite de o bunăstare carnivoră (aberant ieşită din standardele de alimentaţie raţională) ale unor activişti comunişti (şi nu numai) şi care, la fel ca pe vremuri, ne vorbesc despre perspectivele unei bunăstări fantastice în situaţia în care vor accede la putere. Şi toate acestea se produc în timp ce intelectualii, „turbulenţii”, „vânduţii”, „huliganii” cu feţe tot mai scofâlcite, cu pantofi tot mai scâlciaţi, cu straie tot mai ponosite, cu salarii pe care îşi pot cumpăra între 2–3 kg de carne, atât şi nimic mai mult, continuă să-şi ridice vocea, să se revolte pentru a-i apăra pe semenii noştri, nici ei mai bine hrăniţi sau mai bine îmbrăcaţi. Situaţia prezentată este un rezultat direct al propagandei comuniste care a dat roade, întrucât zi de zi şi ceas cu ceas oamenilor li s-a spus că există un singur partid care îi iubeşte cu adevărat, că numai scurmatul cărbunelui şi al pământului e o muncă demnă de respect, că numai cei ce se află la putere sunt îndreptăţiţi să conducă – consecinţa acestei iubiri ilimitate este faptul că respectivul partid crede că are drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor, dar mai ales a nesupuşilor lui. Situaţia materială dezastruoasă a populaţiei în genere şi a intelectualilor în parte se datorează guvernanţilor noştri, care, beneficiind de lipsa de practică în condiţii noi, cu bolmojeala lor despre „economia socialistă de piaţă”, îşi fundamentează acţiunile lor pe minciună şi dezinformare, făcute cu bună-ştiinţă şi cu rea-voinţă inimaginabile.

Gheorghe Duca şi alţi oameni politici şi-au dat seama că „ţărişoara noastră” nu este a celor care, în confuzia şi spaima de moment, în lipsa unui organism social democratic, au pus mâna pe ea şi o dirijează cu un voluntarism implacabil, fără să-şi aducă aminte că şi intelectualii au dreptul să trăiască în ea pentru că ei sunt ingineri, arhitecţi, medici, profesori, avocaţi, actori, regizori, savanţi, scriitori, pictori, sculptori, preoţi etc. Atunci, în 2004, guvernanţii de la Chişinău erau puşi în situaţia de a se ruga la Dumnezeu ca glasul intelectualilor să nu amuţească şi mai ales să se roage ca nu care cumva intelectualii, cei atâta vreme desconsideraţi, discreditaţi şi scârbiţi de atâta rea-voinţă, nemaiputând indura mizeria – să nu părăsească până la urmă acest petec de pământ, aşa cum au procedat deja mai mulţi savanţi şi medici de mare valoare.

Aşadar, în Basarabia nimeni nu avea nevoie de intelectualitate, stând însă şi analizând situaţia în profunzime, atestăm aceeaşi situaţie deplorabilă pretutindeni: şi la ţară, şi la oraş. Cu alte cuvinte, guvernarea basarabeană de odinioară nu avea în genere nevoie de popor, ci de o turmă tăcută, ascultătoare şi credulă. Acestea erau condiţiile sociale şi materiale ale intelectualităţii în 2004, când dl Gheorghe Duca a fost ales preşedinte al Academiei de Ştiinţe. Analizând situaţia existentă în ştiinţa autohtonă, dl Gheorghe Duca (împreună cu alţi savanţi din conducerea Academiei) a căutat soluţiile de surmontare a condiţiilor dezastruoase în care se afla domeniul cercetării. Tocmai în aceste condiţii abominabile, dl Gh. Duca a iniţiat şi promovat Codul cu privire la ştiinţă şi inovare al Republicii Moldova, adoptat de Parlament la 15 iulie 2004, care a pus bazele revitalizării şi modernizării ştiinţei şi inovării din R. Moldova. În urma legalizării acestui Cod, Academia de Ştiinţe şi-a extins substanţial prerogativele, şi-a consolidat resursele umane, şi-a optimizat structura, a obţinut resurse financiare considerabile de la buget, devenind o instituţie prestigioasă, cu impact real asupra societăţii, economiei. Mai mult, o consecinţă logică a adoptării Codului a fost majorarea de câteva ori a salariului oamenilor de ştiinţă, ceea ce a condus la stoparea, fie şi parţială, a exodului de creiere din Republica Moldova. Totuşi cea mai mare victorie a dlui Gheorghe Duca şi a Codului este, indubitabil, crearea comunităţii ştiinţifice a Republicii Moldova, fapt ce i-a adus nu numai elogii binemeritate, ci şi critici acerbe din partea oponenţilor săi. În primul rând, a fost învinuit cu multă agresivitate de colaboraţionism cu partidul comuniştilor aflat la guvernare în 2004, ceea ce nu este justificat totalmente, pe motivul că preşedintele Academiei, aflat în directa subordonare a Guvernului, este obligat, în virtutea funcţiei deţinute, să conlucreze cu conducerea republicii, indiferent de orientarea politică şi ideologică a acesteia. În acelaşi timp, să nu uităm că în mod logic era imposibil să nu conlucrezi cu guvernarea comunistă în situaţia în care aceasta decidea cota bugetară de finanţare a ştiinţei. Criticii din prezent ai dlui Gheorghe Duca se fac a uita că au beneficiat materialmente din plin de această conlucrare, iar acum se erijează în postura de spirite inocente, formulând la adresa acestuia obiecţii violente. În scopul discreditării personalităţii dlui Gheorghe Duca şi în vederea lichidării fragilei comunităţi ştiinţifice deja constituite, „prietenii de drum” ai dlui Duca au iniţiat şi au elaborat Codul educaţiei care prevede, practic, anularea Codului cu privire la ştiinţă şi inovare al Republicii Moldova, prin clauzele sale referitoare la organizarea, finanţarea ştiinţei şi la modul de pregătire a cadrelor ştiinţifice. Şi de această dată, dl Gheorghe Duca argumentează, scrie materiale, discută cu autorităţile statului, mobilizează potenţialul ştiinţific pentru a demonstra consecinţele maligne pentru comunitatea ştiinţifică în situaţia în care Codul în cauză va fi adoptat. Indiscutabil, Codul educaţiei este un act legislativ extrem de important, dar să reţinem că acceptarea lui în varianta propusă ar conduce în mod inevitabil la apariţia unei situaţii catastrofale în sistemul de învăţământ de toate gradele şi în cel de formare a cadrelor de înaltă calificare prin eliberarea abuzivă a diplomelor de doctor şi de doctor habilitat, la lichidarea comunităţii ştiinţifice constituite şi la alte consecinţe fatale şi imprevizibile pentru ştiinţa noastră. Totodată, Gheorghe Duca este conştient că nici Codul cu privire la ştiinţă şi inovare al Republicii Moldova nu este perfect şi necesită unele modificări şi suplimentări prin prisma analizei critice a funcţionării acestuia în cei aproape zece ani de existenţă.

Dar corolarul celor afirmate anterior este devotamentul acad. Gheorghe Duca faţă de adevărul ştiinţific. Nu vom insista aici asupra corectitudinii ştiinţifice în domeniul ştiinţelor exacte, fizico-chimice, biologice sau botanice, pe motivul că acestea nu afectează interesele ideologice ale unor partide politice, ci vom stărui asupra adevărului din ştiinţele socioumanistice, întrucât rezultatele obţinute de aceste ştiinţe au un impact direct asupra societăţii. În ştiinţele socioumanistice coexistă două poziţii diametral opuse: cea a călăului şi cea a victimei. Dacă te situezi pe poziţia călăului, vei califica ca fiind un eveniment progresist anexarea Basarabiei de către Rusia ţaristă la 1812, ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietică în 1940, iar în scopul menţinerii dominaţiei asupra românilor basarabeni vei susţine existenţa unei „limbi moldoveneşti” distinctă de cea română şi a unui „popor moldovenesc”, altul decât poporul român, în timp ce situându-te pe poziţia victimei, vei examina critic situaţia şi vei ajunge la concluzia că în 1812 Rusia ţaristă a ocupat Basarabia, rupând-o şi îndepărtând-o de matricea sa naturală – Ţara Moldovei, iar în 1940 Uniunea Sovietică a pus stăpânire pe Basarabia, motivându-şi nelegiuirea prin faptul că ar fi locuită în majoritate de ucraineni. Conducându-se de vechiul şi verificatul în practică dicton latin divide et impera, ei ne-au declarat moldoveni şi ne-au botezat limba „moldovenească”, pentru a ne mancurtiza, pentru a nu cunoaşte cine suntem, de unde venim şi ce limbă vorbim. Fără a fi istoric sau filolog, dl Gheorghe Duca a susţinut şi susţine poziţia istoricilor, filologilor şi oamenilor de cultură şi contribuie la promovarea poziţiei lor ştiinţifice în societatea noastră.

De altfel, încă înainte de a fi ales preşedinte al Academiei, dl Gheorghe Duca s-a manifestat ca un ardent adept al adevărului ştiinţific: astfel, fiind în funcţia de ministru al ecologiei, construcţiilor şi dezvoltării teritoriului în primul guvern condus de Vasile Tarlev, el nu a votat pentru schimbarea denumirii obiectului de studii „limba română” în „limba moldovenească”. Tot în această ordine de idei, urmează să amintim eforturile depuse de dl preşedinte al Academiei în procesul de salvgardare a Institutului de Filologie în 2008, când guvernarea comunistă a iniţiat o campanie violentă în vederea lichidării institutului nostru prin diluarea lui în Institutul Patrimoniului cultural, constituit în majoritate de persoane străine culturii şi spiritului nostru naţional. Astfel, s-a făcut tentativa de a lichida instituţia care nu era obedientă puterii comuniste, nu accepta în niciun fel promovarea neadevărului cu privire la existenţa „limbii moldoveneşti”, diferită de cea română şi care era învinuită de naţionalism pro-românesc. Dl Gheorghe Duca şi de această dată a dat dovadă de tact diplomatic şi, susţinut de corpul de membrii titulari şi membrii corespondenţi, a reuşit să dejoace intenţiile perfide ale guvernării neocomuniste.

În fine, Domnia Sa a adus o contribuţie substanţiala în procesul de organizare a ştiinţei şi educaţiei, a participat la semnarea Acordului bilateral între Republica Moldova şi SUA, a înfiinţat Asociaţia de Cercetare şi Dezvoltare din Moldova, care a revigorat colaborarea ştiinţifică cu savanţii din SUA. Dacă în politică ideea integrării noastre în Europa nu se individualizează nici prin originalitate de excepţie, nici prin profunzimea cugetării, întrucât ea a curtat dintotdeauna neamul nostru, deşi gradul intensităţii ei de manifestare era diferit, în funcţie de conjunctura istorică şi de tendinţele evoluţiei sociale, în domeniul ştiinţei acest deziderat a devenit o realitate abia în zilele noastre. Astfel, datorită contribuţiei directe a dlui Gheorghe Duca, AŞM este implicată activ în procesul de integrare europeană a Republicii Moldova, stabileşte relaţii de parteneriat strategic cu zeci de Academii, Societăţi de Ştiinţe ale lumii, cu UE şi NATO în cadrul unor proiecte regionale şi continentale.

Se ştie că bunăstarea materială a unui popor se află, de cele mai multe ori, în dependenţă directă de probitatea morală şi profesională a guvernanţilor, a oamenilor de ştiinţă şi de cultură. Cunoscând acest postulat teoretic, dl Gheorghe Duca are conştiinţa că, pentru ca în societate să domine prosperitatea, este necesar ca toate acţiunile clasei politice şi a celei intelectuale să fie bazate pe onestitate, ca interesele acestora să fie convergente cu cele ale populaţiei, deoarece adevărul propriu-zis şi, respectiv, convieţuirea paşnică între aceste două componente importante ale societăţii pot dăinui numai acolo unde voinţa elitei politice şi intelectuale este în armonie perfectă cu voinţa comunităţii. Şi poporul însă urmează să respecte anumite precepte sau, mai corect, să corespundă anumitor rigori, căci numai un popor sănătos fizic şi spiritual, avizat în probleme de politică, luminat, cult şi înstărit poate păşi sigur pe drumul ce duce la prosperitate naţională, aceasta din urmă incluzând atât aspectul material, cât şi cel spiritual.

Academician Mihai CIMPOI,
Doctor habilitat Vasile BAHNARU

Publicat în Literatura şi Arta, nr. 28 (3436), 14 iulie 2011